Sfântul Andrei Criteanu
Activitati - Comunicate de presa

Icoana Sf. Andrei Criteanu

Sfântul Andrei Criteanu (660-740 sau 726) este considerat de unii comentatori patristici „ctitorul canonului bisericesc“. El este autorul a numeroase cuvântări, idiomele, stihiri, irmoase şi canoane. Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanu este cel mai reprezentativ. El este scris la maturitate când, privind în urmă, crede de cuviinţă să-şi aducă în faţa lui Dumnezeu tot ceea ce nu va fi fost după voia Lui, spre curăţire prin pocăinţă. Textul canonului are 250 de strofe şi se află în cadrul utreniei de joi, săptămâna a cincea a Postului Mare.
Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temniţe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. O dată cu stihurile, cel care se pocăieşte trece de la plânsul amar pentru mulţimea păcatelor la alinul pe care-l aduce acesta conştiinţei rănite de vină, apoi spre nădejdea mântuirii care, tot crescând, odrăsleşte curaj şi nădejde în inima zdrobită şi atinge floarea dragostei înflăcărate pentru Dumnezeu, singura care aduce adevărata mireasmă a deplinei îndreptări şi iertări. Singura care ajunge la Dumnezeu.
Canonul este alcătuit din nouă cântări, care încep cu câteva stihiri prezintând diferitele teme ale acestora şi care dovedesc o similitudine cu odele biblice, şi sfârşesc cu alte două stihiri de mare importanţă dogmatică: una închinată Sfintei Treimi, iar cealaltă Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu.
Plin de lirism şi elemente poetice, Canonul cel Mare se prezintă nu numai ca un „monument“ de pocăinţă, dar şi de artă poetică. Descrierile vii, comparaţiile grăitoare, mulţimea epitetelor, ca şi inspiratele metafore, dau acestuia o frumuseţe şi un har deosebit. Valoarea lui sub aspect mistic şi poetic este inestimabilă, fapt ce îi conferă un loc de frunte în cadrul poeziei bisericeşti şi un rol inconfundabil în mântuirea noastră a tuturor.
Minunat întrepătrunsă cu textul, melodia Canonului cel Mare, glasul al II-lea, prin alternanţa notelor înalte cu cele joase, prin urcuşurile şi coborâşurile pe care trebuie să le execute psaltul, vădeşte o anume simetrie şi deosebita măiestrie a melodului.
Vocativele sunt transpuse în ascendentul melodic (suflete), iar impeativele urcă pe tonurile cele mai înalte (scoală!). Iminenţa sfârşitului este sugertă de şirul notelor aliniate într-un crescendo lin (sfârşi-i-i-i-tul), iar ideea de tulburare este admirabil îmbăcată în specificităţile psalmodierii. Marele merit al liniei melodice este acela de a ajuta textul să depăşească ritmul trohaic, care l-ar încorseta; ideea se transmite astfel cu mai multă acuitate în unitatea cuvânt-sunet.
Modelul de pocăinţă pe care ni-l propune Sf. Andrei Criteanu este unul matur. Nu un bocet deznădăjduit, nu o jelanie fără soluţii, ci o tânguire plină de nădejde a sufletului, este smerirea înălţătoare, este „coborârea în sus“, este pogorârea împreună cu Dumnezeu întru adâncul iadului propriu, pentru a atinge apoi talpa nemarginii iubirii lui Dumnezeu.
Această capodoperă este atât de valoroasă mai ales pentru că fiecare dintre noi ne regăsim în stările descrise. Fiecăruia ne vindecă o rană, fiecăruia ne ridică un steag, tuturor ne făgăşuie drum spre piscurile umilinţei de sine.
Cel care călătoreşte împreună cu autorul până în străfundurile propriei cunoaşteri de sine Îl va recunoaşte pe Domnul împreună călător şi împreună lucrător la mântuirea sa.